Anatomie impersonala

Bun...

De ceva vreme ma uit mai atent , in jur, incercand sa inteleg mecanismul uman...ce ne individualizeaza si ne afirma? exceptand o vraiste de orice fel...ganduri, simtiri, trairi , "lucruri" nascute din interactiune, dar lasate suspendate sau neasumate... omul se presupune ca rationeaza.
Si nu " ratiunea" lui Bronte , ci trasatura care ne confirma ca fiind in varful lantului trofic...mamiferul suprem!

Desi a fost "facuta" cadou...ea necesita lucru...lucru cu ratiunea sa-l numim...o materie a vietii. Cele necesare? Experienta.

Simplu nu? Nu!

Se cultiva si este ajustata de educatie si valori, personale si nu numai si defineste "mintea umana", pana la urma si indiscutabil, cea mai de pret posesie. Daca esti in posesia ei si nu doar purtator...

 Sa spunem ca am absolvit etapa de cunoastere "a mea", ca exista undeva in fundal, vag creionata, o idee despre cine sunt... De ce vaga? Vaga din perspectiva conturului, deoarece intensitatea acestuia, ca orice linie trasata...difera, in functie de momentul trasarii si nu vaga din punct de vedere al continutului. Si aici incepe problema...a mea cel putin.

A mea cu mine? Cu cine altcineva...

Vorbeam de minte...Da, pentru ca cea mai frumoasa interactiune umana se naste aici...si este intermediata aici...unde se folosesc toate simturile si simtirile...unde este si joc si joaca... baza a experientei, care ne formeaza si...deformeaza.

Cunoastere...si cunoastem, putin cate putin, mai mult despre noi. Si prin mecanismul mintii alegem sa ne jucam mai nou, cu adevaruri. Am invatat, nu ca minciuna are picioarele scurte, ci ca adevarul deroga de responsabilitati. Perfect! Plasam povara adevarurilor personale pe umerii celui de langa...nu pentru ca asa este corect...ci pentru ca scopul este atins, fara plansete si bocete si intotdeauna cu o usa din dos deschisa. Da...punem ratiunea la indemana periculosului. Nu pentru ca ne-ar placea sa traim periculos, nu are adrenalina ce cauta in aceasta ecuatie, ci pentru ca am descoperit noi jucarii...oamenii!

Implantam si cultivam sentimente, nu pentru bucuria de a le impartasi, ci din dorinta de a controla...pentru ca orice altceva inseamna cliseu si stereotip. Si ce pacat! Si ce risipa... de oameni, de resurse, de viata.

Cum oare sa poti interactiona, constientizand fenomenul..."cata constiinta, atata drama" spunea un roman si avea dreptate. Pentru ca din momentul in care constientizezi natura umana...realizezi ca oamenii pot fi urati...si ii vezi asa, pana in adancimi.

A spune ca imi este dor de oameni frumosi...ar suna cliseic, in contextul dat. Dar spun ca imi este dor de oameni pe care sa ii plac si sa ii admir... Imi este sete ca de aer!

Introspectie

Cu totii am aflat pana acum ca viață nu este roz, ca de fapt nimic nu este roz, exceptând amestecul dintre alb si rosu....ca de fapt sunt mai multe nuanțe de gri, si nu neapărat sexuale, cum este mai nou la moda.

Si vin acele momente "solo" alimentate de frustrari latente când apare intrbarea "de ce?", simpla, naiva aparent facila, dar care totuși ne da mari batai de cap, din simplul motiv ca desi toți scandam si militam pt sinceritate, o căutăm precum orbul pe întuneric....poate poate n-o găsim.

Si este lesne de înțeles de ce....nu are legătură cu " adevărul doare"
Adevărul este urat...mai ales când vine pe un fundal blindat de măști si iluzii, când tot ce a mai rămas real din noi este o himera


Avem utopia in ADN, toți vrem perfecțiune....visul secolului XXI a încetat de mult a mai fi America....ci tiparul social. Si proiectam ideal peste ideal, pana când imaginea de fundal nu mai este doar blurata...ci complet distorsionata. Si ajunsi in punctul acesta, considerat maturitate, începe a socializa, fiind adevărați propovaitori ai nonsensului. Si uite așa, brusc, suntem romantici si iubitori, altruiști si dedicați, devotați si loiali peste care se presara din abundenta principialism.


"Formele fara fond" ale lui Maiorescu sunt azi persoane
“Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. "


Acum se pare ca nimicim suflete!

Jocul nu mai este unul al minciunilor, ci al adevărului
Decorul nu mai este unul al prejudecăților, ci al minților deschise

Miza...hmmm miza, nu mai este de mult una materiala, ci una psihologica.

Tuturor ne place sa credem ca avem principii, si nu așa orișicum, ci unele solide. Insa viata, mai puțin o curva si mai mult cinica, are darul de a ne pune in situația in care, teoretic ar trebui sa facem uz de aceste principii . Si brusc ne dezbrăcam de ele...
Pentru ca daca ni le-am asumat ca si cum le-am achizitiona in caz de necesitate de la non-stop-ul din colt, ne izbește manualul de instrucțiuni...si ne dam seama ca a avea principii funcționează asemenea unui corset....cand tendință naturala este de a te îndoi pentru a supraviețui, de a-ti lipi fruntea de bombeul unor ghete care nu-ți aparțin, principiul de tine vertical.

Si este greu...deoarece, fara îndoială, instinctul de conservare este cel mai puternic instinct al omului, care intervine fara drept de apel in orice situație si care este greu de strunit. Si atunci devenim calai...pentru ca victima nu se poate...si altceva nu exista.

Si uite așa ne întoarcem la momentul din fata oglinzii...ne privim, ne vedem si observam....ne punem întrebări si nu găsim răspunsuri, nu pentru ca nu exista ci pentru ca nu le acceptam.

Pentru ca trebuie sa fim frumosi si perfecți....ștergem cu buretele experiente si greșeli, ne reeditam trecutul, si totuși sunt momente când de sub straturile groase de tencuială tipa ruinele....si atunci, putini dintre noi, ne ascultam


Ce vrem?
Cândva era o mașină, o casa ....era palpabil...acum lipsește caldura

Ce avem?
Avem cate ceva...chilipiruri...acum le vedem inutilitatea

Dar, avariile sunt mari...imense...pe cat este de mare nevoia, dorință...pe atât de mare este teama ...si intram înapoi in cochilie, nu mai contează efortul depus...de a te descuama ușor, te a te cunoaște si de a te accepta...de a corecta ce stii ce nu face parte din peisajul tau....canonul după care ai trăit este ...pana la urma...singura certitudine!

Ma rup de tine...rup din mine!

Bucatica cu bucatica....se destrama, pentru ca ce odata era fisurat acum s-a spart si tot ceea ce ramana este doar un puzzle imprastiat pe covor si mult dezinteres in a-l reconstrui, in a uni si reuni aceleasi bine cunoscute piese.

Poate cel mult, trec cu piciorul prin ele, intr-o misiune de recunoastere numerica a lor...si da, par a fi toate. Ar trebui sa fie un moment bun, in care oricine ar replanifica...regandi propria-i arhitectura, mai ales ca piesele sunt acolo, pe covor....si sunt toate.

Dar ele cantaresc greu, mult....incat este imposibil sa le ridici, sa le schimbi locatia, nu mai vorbesc de punerea lor intr-un intreg. Si asta pentru ca sunt prea multe ganduri.Nu regrete...ci doar gusturi dulce-amarui

De cate ori trebuie sa te lasi spart pentru a fi intreg?


Si imi aduc aminte de vorbele despre "o jumatate" , si zambesc mai cinic decat de obicei...care jumatate? cand eu nu sunt nici macar o jumatate...ci doar piese intinse rasfirat pe covor...


Imi atrage atentia in mod deosebit coloritul covorului...si ma surprind admirand culorile sale...ca si cand ar fi pentru prima data cand vad culori, si realizez ca poate asa este, dupa mult timp, printre bucatile mele sparte si gri, vad culoare.

Si ma asez, realizand ca nu oboseala ma impiedica sa ma lipesc la loc...la ce folos un intreg gri?

Tipare sociale ...in loc sa tindem spre infinit, tindem spre zero

Suntem ghidați încă de mici spre ceea ce trebuie să facem, cum și ce trebuie să fim...și creștem așa, înrămându-ne intr-un cadru prestabilit si neasunat...după care tragem până la final.

Există vârste și durate la care și după care trebuie să se întâmple evenimentele în viață ta....căsătorie, copii, vacanțe....inducandu-se ideea unui ceas biologic care ticăie  continuu....asemenea unei bombe, si așa apare disperarea "ca nu s-a întâmplat încă" sub incidenta căreia începem a lua decizii cel puțin nefavorabile noua...definitivând astfel un cerc vicios în mijlocul căruia evoluam cu succes.

Începem a evalua defectuos tot ceea ce relaționează cu noi, invocând greșit timpul, sentimentele, oportunitățile. De ce?

Este destul de greu de reperat și de evaluat când și de ce devenim un Procust...pentru noi si pentru cei din jur.

Nu mai contează ca o relație ce obișnuia a fi frumoasă a devenit treptat bolnăvicioasă...se află la mijloc timpul...de "n" ani petrecuți împreună. Factorul timp fiind nicidecum unul decizional, ci unul relativ, de introspecție.
Funcționând asemenea principului acțiunii și reacțiunii...este lesne de înțeles că, unui moment de o anumită intensitate ii corespunde un alt moment de aceeași intensitate ,dar în sens contrar...iar în practica relaționala...s-ar traduce si mai simplu: dacă am fost fericit cândva ai fost si tu cel puțin  la fel de fericit si vice versa.


Asta închide practic orice stare din trecut...fie buna, fie rea...anulând astfel trecutul , neutralizandu-i orice efect. Decizia ar trebui luata in prezent...ce sint eu acum...ce si cum este relatia acum...ma mai reprezintă? Mai este ceea ce îmi doresc? Sau s-a consumat si eu am rămas undeva, suspendat in ea?

Dar nu...evaluam timpul cantitativ...ne raportam in prezent la momente de importanță trecută...justificând că totuși sunt ani petrecuți îmșieună...și momente frumoase si fericite au fost de-a lungul lor...nu mai contează ca azi suntem străini...sau frați....cândva am fost iubiți !

Și așa distrugem și sinceritatea trecutului...și veridicitatea prezentului.

Si asta se întâmpla dintr-o totala lipsa de cunoaștere a noastră...cine și ce suntem. Asta pentru ca suntem mult prea ocupați să ne încadram în standardele prestabilite de "societate" . Pentru ca alegem să trăim cu "ceea ce vrem sa fim, ceea ce ne dorim sa fim" si ignoram cu nonșalanță ceea ce suntem.

Și ne privim, din păcate, mult prea târziu in oglindă. Acum ne vedem, dar este mult prea greu sau prea târziu sa mai conteze. Ne amintim oportunități, pe care nici măcar nu le-am refuzat, mai rău, le-am ezitat. Abia acum se simte povara lor...dar tot ce mai rămâne este un sec "ce ar fi fost dacă ?"

Ba mai mult..ducem in extremis acest raționament... Păi daca sunt anii la mijloc...trebuie sa dăm un sens relației, să o definim cumva...sa oficializam atunci!

Confundăm iubirea cu sentimente la fel de puternice care leagă oamenii, cum ar fi înțelegerea, obișnuință, compromisul, asta pentru că, din același tipar, refuzăm să credem că intre doi oameni mai poate exista altceva decât iubire... Si apoi..dacă a trecut atata timp, atunci e musai cu iubire.

Și ne trezim peste ani în vieți duble, paralele, mult prea prinși în ceea ce nu mai vrem și mult prea obosiți pentru ceea ce am vrea.

Alegerile ...in viata (2)

Inca de cand suntem mici, ni se spune ca putem ajunge in viata tot ceea ce ne dorim si ulterior, pe masura ce crestem constientizam libertatea pe care o avem la dispozitie cand vine vorba de "a alege". Nu mai exista nici o regula si aparent optiunile sunt infinite. Aproape ca ne sunt livrate la usa casei!

Dar este oare posibil sa fi devenit atat de rasfatati de aceasta abundenta de optiuni, incat am devenit incapabil sa luam o decizie?
Pentru ca stim ca momentul in care aratam interes si validam o anumita optiune, o alta dispare. Ceea ce a facut aproape imposibil alegerea unui singur lucru dintr-o anumita categorie de lucruri.

Si asta ma face sa ma intreb: este oare mai mult decat putem sa facem fata, sau, pur si simplu,  le putem avea pe toate?

Alegerea implica sacrificiu, trebuie renuntat sau modificat ceva in demersul de a obtine ceea ce iti doresti. Sacrificiul, in marea majoritate a  situatiilor, atrage dupa sine frustrarea si in timp se dezvolta un intreg mecanism al carui singura misiune devine...o noua alegere.

Pe de alta parte, ideea ca le poti avea pe toate, nu mascheaza de fapt o lipsa de decizie, de asumare unui tel si de aici, a unei responsabilitati?

In ultima vreme , m-am confruntat cu o altfel de alegere. Nu cea care implica a avea ceva, si reversul, de a renunta la ceva. Pana la urma si asta este tot o forma de alegere...de a nu mai avea acel ceva pe care pana nu demult, il aveai.

Si cred ca aceasta este poate cea mai grea dintre alegeri.
Personal, echivalam "a renunta" cu " a esua". Inseamna ca undeva de-a lungul procesului, oricare ar fi fost el, ceva calculasem gresit, de rezultatul prezent nu era cel asteptat. Dar am descoperit ca de multe ori, a renunta este apanajul intelepciunii. Marcheaza momentul de maturizare al fiecaruia dintre noi, fata de o situatie data, care a incetat de mult sa ne mai reprezinte sau sa ne mai satisfaca. Cu atat mai mult cu cat omul, prin natura sa, reactioneaza si suporta destul de greu schimbarile , acele actiuni care ii perturba linistitoare si confortabila rutina.

Desi realizez ca, pe masura ce aprofundez acest subiect, in loc sa gasesc un raspuns care cat de cat sa faca putina lumina,  totul este mai obscur.

Cu siguranta raspunsul cautat constituie o  "piatra folosofala" pentru mine, o alta cheie pierduta a unui mister existentialist.

Alegerile ...in viata

Aproape mai tot timpul...ne trezim in acel moment al vietii in care trebuie sa alegem...sau sa acceptam alegerile pe care altii le fac pentru noi......Insa ce anume trezeste in noi aceasta necesitate...cea a alegerii??
Alegerea, in sensul general al cuvantului, are la baza selectia pe baza unor canoane, a unor tipare sociale prestabilite si "avizate" de cei din jurul nostru....ciudat cum de cele mai multe ori ne adaptam unei notiuni de normalitate straina noua...in momentul in care ne cunoastem cel mai putin.
Facem alegeri dintre cele mai ciudate, in scopul gasirii unui echilibru...si de cele mai multe ori, un "el" sau o "ea" in care ne punem cele mai mari sperante si cele mai mari iluzii...si iata....reteta nefericirii. Impovaram persoanele din jurul nostru cu propriile noatre frustrari....asemenea unui Procust, ne incapataman sa ne potrivim unor tipare deformate, apersonale....vorbim de iubire pentru ca am citit despre ea, insa omitem faptul ca iubirea inseamna cunoastere...si ca invatand sa ne iubim...descoperim cine suntem cu adevarat.
Majoritatea alegerilor pe care le facem in viata au la baza o sumedenie de prejudecati, care mai de care mai absurde. Suntem din start convinsi ca stim ce inseamna o "fata de casa", o "sotie buna", un "barbat adevarat", un "prieten de nadejde".....insa de fapt habar nu avem....si traim pana la un anumit moment al vietii in propriu con de umbra.
Insa ce ne desteapta? Ce anume ne determina sa fim atenti la persoana din noi?...........
Am observat ca in general...deceptia...reprezinta un punct de cotitura in viata fiecaruia dintre noi....persoane pe care le pierzi sau persoanele care pur si simplu pleaca...si care iau cu ele ceva al tau....Indiferent ce ar fi...ne marcheaza pe toti........ne petrecem o viata poate cautand acea parte care lipseste pentru a ne completa asemenea unui puzzle...sau ne ferim si fugim de lucrurile care ne lipsesc dintr-un fals sentiment de control.

Si ma intreb....cum este mai bine sa fii....cel ce ia deciziile, cel care are curajul sa aleaga, sau sa astepti o alegere...sa lasi pe altcineva sa o faca pentru tine?..........cert este ca oricat de bifurcat ar fi drumul...destinatia este aceeasi...tot vom ramane parti complemantare ale aceluiasi intreg....si inevitabil, ori de cate ori cineva va rade....altcineva va plange.....

Arta...si despre arta

Cel mai probabil exista un numar suficient de mare de oameni care au informatii generale despre cel putin o forma de arta-pictura, fotografie, teatru, film...cum de altfel exista oameni care au facut din arta o pasiune-o forma de a evada, de a se descarca de probleme si framantari si de a se incarca cu energie.
De multe ori m-am intrebat care este acea nevoie launtrica care ne face sa asociem emotiile cu diferite melodii spre exemplu.Sau de ce panza alba prinde conturul colorat si apasat al trairilor celui care tine in mana pensula..?
Ce ne atrage asa de mult la dansul de tango...daca nu subtilul duel al orgoliilor, controlului si pasiunii ce ia nastere intre un barbat si o femeie...Nevoia de arta exista in fiecare dintre noi, deoarece reprezinta o intoarcere la proriile noastre origini, o regasire a prorpiului "eu"..atentie la detaliu...probabil un popas , un moment de respiro, pe care ni-l ingadium atunci cand fuga zilnica dupa "cate ceva" ne oboseste.

De ceva timp, experimentez o forma destul de simplificata si la indemana a desenului de observatie...si anume schita.Totul a inceput ca o joaca...un joc si o joaca...pentru ca mai tarziu sa-mi dau seama de puterea liniei, de intensitatea creionului...si cum parca singurul coordonator al mainii nu este mintea sau memoria, ci simtirea. Linia este firava, abia se observa atunci cand mintea este senina si nepreocupata...devenind intensa in timp ce prinde contur un anume sentiment...o analogie greu de explicat intre experinte, sentimente si uneori memorie fac ca tusa sa devina din ce in ce mai personalizata...si uite asa foaia preia toata tensiunea interioara asupra sa...asemenea unui terapeut...pentru ca in final tu sa te simti eliberat.