Introspectie

Cu totii am aflat pana acum ca viață nu este roz, ca de fapt nimic nu este roz, exceptând amestecul dintre alb si rosu....ca de fapt sunt mai multe nuanțe de gri, si nu neapărat sexuale, cum este mai nou la moda.

Si vin acele momente "solo" alimentate de frustrari latente când apare intrbarea "de ce?", simpla, naiva aparent facila, dar care totuși ne da mari batai de cap, din simplul motiv ca desi toți scandam si militam pt sinceritate, o căutăm precum orbul pe întuneric....poate poate n-o găsim.

Si este lesne de înțeles de ce....nu are legătură cu " adevărul doare"
Adevărul este urat...mai ales când vine pe un fundal blindat de măști si iluzii, când tot ce a mai rămas real din noi este o himera


Avem utopia in ADN, toți vrem perfecțiune....visul secolului XXI a încetat de mult a mai fi America....ci tiparul social. Si proiectam ideal peste ideal, pana când imaginea de fundal nu mai este doar blurata...ci complet distorsionata. Si ajunsi in punctul acesta, considerat maturitate, începe a socializa, fiind adevărați propovaitori ai nonsensului. Si uite așa, brusc, suntem romantici si iubitori, altruiști si dedicați, devotați si loiali peste care se presara din abundenta principialism.


"Formele fara fond" ale lui Maiorescu sunt azi persoane
“Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. "


Acum se pare ca nimicim suflete!

Jocul nu mai este unul al minciunilor, ci al adevărului
Decorul nu mai este unul al prejudecăților, ci al minților deschise

Miza...hmmm miza, nu mai este de mult una materiala, ci una psihologica.

Tuturor ne place sa credem ca avem principii, si nu așa orișicum, ci unele solide. Insa viata, mai puțin o curva si mai mult cinica, are darul de a ne pune in situația in care, teoretic ar trebui sa facem uz de aceste principii . Si brusc ne dezbrăcam de ele...
Pentru ca daca ni le-am asumat ca si cum le-am achizitiona in caz de necesitate de la non-stop-ul din colt, ne izbește manualul de instrucțiuni...si ne dam seama ca a avea principii funcționează asemenea unui corset....cand tendință naturala este de a te îndoi pentru a supraviețui, de a-ti lipi fruntea de bombeul unor ghete care nu-ți aparțin, principiul de tine vertical.

Si este greu...deoarece, fara îndoială, instinctul de conservare este cel mai puternic instinct al omului, care intervine fara drept de apel in orice situație si care este greu de strunit. Si atunci devenim calai...pentru ca victima nu se poate...si altceva nu exista.

Si uite așa ne întoarcem la momentul din fata oglinzii...ne privim, ne vedem si observam....ne punem întrebări si nu găsim răspunsuri, nu pentru ca nu exista ci pentru ca nu le acceptam.

Pentru ca trebuie sa fim frumosi si perfecți....ștergem cu buretele experiente si greșeli, ne reeditam trecutul, si totuși sunt momente când de sub straturile groase de tencuială tipa ruinele....si atunci, putini dintre noi, ne ascultam


Ce vrem?
Cândva era o mașină, o casa ....era palpabil...acum lipsește caldura

Ce avem?
Avem cate ceva...chilipiruri...acum le vedem inutilitatea

Dar, avariile sunt mari...imense...pe cat este de mare nevoia, dorință...pe atât de mare este teama ...si intram înapoi in cochilie, nu mai contează efortul depus...de a te descuama ușor, te a te cunoaște si de a te accepta...de a corecta ce stii ce nu face parte din peisajul tau....canonul după care ai trăit este ...pana la urma...singura certitudine!

Ma rup de tine...rup din mine!

Bucatica cu bucatica....se destrama, pentru ca ce odata era fisurat acum s-a spart si tot ceea ce ramana este doar un puzzle imprastiat pe covor si mult dezinteres in a-l reconstrui, in a uni si reuni aceleasi bine cunoscute piese.

Poate cel mult, trec cu piciorul prin ele, intr-o misiune de recunoastere numerica a lor...si da, par a fi toate. Ar trebui sa fie un moment bun, in care oricine ar replanifica...regandi propria-i arhitectura, mai ales ca piesele sunt acolo, pe covor....si sunt toate.

Dar ele cantaresc greu, mult....incat este imposibil sa le ridici, sa le schimbi locatia, nu mai vorbesc de punerea lor intr-un intreg. Si asta pentru ca sunt prea multe ganduri.Nu regrete...ci doar gusturi dulce-amarui

De cate ori trebuie sa te lasi spart pentru a fi intreg?


Si imi aduc aminte de vorbele despre "o jumatate" , si zambesc mai cinic decat de obicei...care jumatate? cand eu nu sunt nici macar o jumatate...ci doar piese intinse rasfirat pe covor...


Imi atrage atentia in mod deosebit coloritul covorului...si ma surprind admirand culorile sale...ca si cand ar fi pentru prima data cand vad culori, si realizez ca poate asa este, dupa mult timp, printre bucatile mele sparte si gri, vad culoare.

Si ma asez, realizand ca nu oboseala ma impiedica sa ma lipesc la loc...la ce folos un intreg gri?

Tipare sociale ...in loc sa tindem spre infinit, tindem spre zero

Suntem ghidați încă de mici spre ceea ce trebuie să facem, cum și ce trebuie să fim...și creștem așa, înrămându-ne intr-un cadru prestabilit si neasunat...după care tragem până la final.

Există vârste și durate la care și după care trebuie să se întâmple evenimentele în viață ta....căsătorie, copii, vacanțe....inducandu-se ideea unui ceas biologic care ticăie  continuu....asemenea unei bombe, si așa apare disperarea "ca nu s-a întâmplat încă" sub incidenta căreia începem a lua decizii cel puțin nefavorabile noua...definitivând astfel un cerc vicios în mijlocul căruia evoluam cu succes.

Începem a evalua defectuos tot ceea ce relaționează cu noi, invocând greșit timpul, sentimentele, oportunitățile. De ce?

Este destul de greu de reperat și de evaluat când și de ce devenim un Procust...pentru noi si pentru cei din jur.

Nu mai contează ca o relație ce obișnuia a fi frumoasă a devenit treptat bolnăvicioasă...se află la mijloc timpul...de "n" ani petrecuți împreună. Factorul timp fiind nicidecum unul decizional, ci unul relativ, de introspecție.
Funcționând asemenea principului acțiunii și reacțiunii...este lesne de înțeles că, unui moment de o anumită intensitate ii corespunde un alt moment de aceeași intensitate ,dar în sens contrar...iar în practica relaționala...s-ar traduce si mai simplu: dacă am fost fericit cândva ai fost si tu cel puțin  la fel de fericit si vice versa.


Asta închide practic orice stare din trecut...fie buna, fie rea...anulând astfel trecutul , neutralizandu-i orice efect. Decizia ar trebui luata in prezent...ce sint eu acum...ce si cum este relatia acum...ma mai reprezintă? Mai este ceea ce îmi doresc? Sau s-a consumat si eu am rămas undeva, suspendat in ea?

Dar nu...evaluam timpul cantitativ...ne raportam in prezent la momente de importanță trecută...justificând că totuși sunt ani petrecuți îmșieună...și momente frumoase si fericite au fost de-a lungul lor...nu mai contează ca azi suntem străini...sau frați....cândva am fost iubiți !

Și așa distrugem și sinceritatea trecutului...și veridicitatea prezentului.

Si asta se întâmpla dintr-o totala lipsa de cunoaștere a noastră...cine și ce suntem. Asta pentru ca suntem mult prea ocupați să ne încadram în standardele prestabilite de "societate" . Pentru ca alegem să trăim cu "ceea ce vrem sa fim, ceea ce ne dorim sa fim" si ignoram cu nonșalanță ceea ce suntem.

Și ne privim, din păcate, mult prea târziu in oglindă. Acum ne vedem, dar este mult prea greu sau prea târziu sa mai conteze. Ne amintim oportunități, pe care nici măcar nu le-am refuzat, mai rău, le-am ezitat. Abia acum se simte povara lor...dar tot ce mai rămâne este un sec "ce ar fi fost dacă ?"

Ba mai mult..ducem in extremis acest raționament... Păi daca sunt anii la mijloc...trebuie sa dăm un sens relației, să o definim cumva...sa oficializam atunci!

Confundăm iubirea cu sentimente la fel de puternice care leagă oamenii, cum ar fi înțelegerea, obișnuință, compromisul, asta pentru că, din același tipar, refuzăm să credem că intre doi oameni mai poate exista altceva decât iubire... Si apoi..dacă a trecut atata timp, atunci e musai cu iubire.

Și ne trezim peste ani în vieți duble, paralele, mult prea prinși în ceea ce nu mai vrem și mult prea obosiți pentru ceea ce am vrea.