Suntem ghidați încă de mici spre ceea ce trebuie să facem, cum și ce trebuie să fim...și creștem așa, înrămându-ne intr-un cadru prestabilit si neasunat...după care tragem până la final.
Există vârste și durate la care și după care trebuie să se întâmple evenimentele în viață ta....căsătorie, copii, vacanțe....inducandu-se ideea unui ceas biologic care ticăie continuu....asemenea unei bombe, si așa apare disperarea "ca nu s-a întâmplat încă" sub incidenta căreia începem a lua decizii cel puțin nefavorabile noua...definitivând astfel un cerc vicios în mijlocul căruia evoluam cu succes.
Începem a evalua defectuos tot ceea ce relaționează cu noi, invocând greșit timpul, sentimentele, oportunitățile. De ce?
Este destul de greu de reperat și de evaluat când și de ce devenim un Procust...pentru noi si pentru cei din jur.
Nu mai contează ca o relație ce obișnuia a fi frumoasă a devenit treptat bolnăvicioasă...se află la mijloc timpul...de "n" ani petrecuți împreună. Factorul timp fiind nicidecum unul decizional, ci unul relativ, de introspecție.
Funcționând asemenea principului acțiunii și reacțiunii...este lesne de înțeles că, unui moment de o anumită intensitate ii corespunde un alt moment de aceeași intensitate ,dar în sens contrar...iar în practica relaționala...s-ar traduce si mai simplu: dacă am fost fericit cândva ai fost si tu cel puțin la fel de fericit si vice versa.
Asta închide practic orice stare din trecut...fie buna, fie rea...anulând astfel trecutul , neutralizandu-i orice efect. Decizia ar trebui luata in prezent...ce sint eu acum...ce si cum este relatia acum...ma mai reprezintă? Mai este ceea ce îmi doresc? Sau s-a consumat si eu am rămas undeva, suspendat in ea?
Dar nu...evaluam timpul cantitativ...ne raportam in prezent la momente de importanță trecută...justificând că totuși sunt ani petrecuți îmșieună...și momente frumoase si fericite au fost de-a lungul lor...nu mai contează ca azi suntem străini...sau frați....cândva am fost iubiți !
Și așa distrugem și sinceritatea trecutului...și veridicitatea prezentului.
Si asta se întâmpla dintr-o totala lipsa de cunoaștere a noastră...cine și ce suntem. Asta pentru ca suntem mult prea ocupați să ne încadram în standardele prestabilite de "societate" . Pentru ca alegem să trăim cu "ceea ce vrem sa fim, ceea ce ne dorim sa fim" si ignoram cu nonșalanță ceea ce suntem.
Și ne privim, din păcate, mult prea târziu in oglindă. Acum ne vedem, dar este mult prea greu sau prea târziu sa mai conteze. Ne amintim oportunități, pe care nici măcar nu le-am refuzat, mai rău, le-am ezitat. Abia acum se simte povara lor...dar tot ce mai rămâne este un sec "ce ar fi fost dacă ?"
Ba mai mult..ducem in extremis acest raționament... Păi daca sunt anii la mijloc...trebuie sa dăm un sens relației, să o definim cumva...sa oficializam atunci!
Confundăm iubirea cu sentimente la fel de puternice care leagă oamenii, cum ar fi înțelegerea, obișnuință, compromisul, asta pentru că, din același tipar, refuzăm să credem că intre doi oameni mai poate exista altceva decât iubire... Si apoi..dacă a trecut atata timp, atunci e musai cu iubire.
Și ne trezim peste ani în vieți duble, paralele, mult prea prinși în ceea ce nu mai vrem și mult prea obosiți pentru ceea ce am vrea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu